" La început a fost Cuvântul" - Ioan 1,1

Eram încă licean când prin anii 80 umblam prin bisericile Bucureştiului după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice. Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul comunist al acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau sa-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. Marea majoritate a părinţilor acelor timpuri erau ei înşişi victime acestei ideologii materialiste, aşa că bisericile creştine de diferite confesiuni şi mănăstirile, atât cât erau de libere, ofereau o perspectivă spirituală pentru cei ce le călcau pragul. Pe finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totol iesit din comun in acele vremuri. A fost pentru mine prima dată când am asistat la o abordare competentă a Sfintei Scripturi, întemeiată pe textele originale. Ioan Alexandru avea autoritatea filologului, cunoscător al limbilor vechi, în interpretarea textelor sacre. Gândirea sa profund simbolica adaptată vremurilor evocate precum şi cunoştintele teologice imbogaţeau cursul făcându-l atractiv şi plin de conţinut spiritual. Am simţit din primul moment că întraga sa tărie de caracter, mai ales curajul de care dădea dovadă provenea din comoara de înţelepciune ascunsa în buna interpretare a Sfintei Scripturi. Mai târziu, după ce l-am cunoscut manifestându-se şi în alte acţiuni extra universitare am realizat că era implicat cu toată făptura sa în slujba unei misiunii creştine profunde ce şi-o asumase din libertate, cu orice risc.M-am interesat imediat de biografia sa, începând cu liceul George Bariţiu, Filologia la Cluj şi Bucureşti, anii petrecuţi în Germania cu bursa Humbold recomandată de Martin Haideger, unde a făcut studii de specialitate în limba şi literatura greacă şi ebraică, teza sa de doctorat „Patria la Pindar şi Eminescu“, traducerile lui Holderlin şi a lui Rainer Maria Rilke din germană, a Odelor lui Pindar din gracă şi Cântarea Cântărilor din ebraică .Tot atunci, la primele seminarii, am aflat că fusese desfiinţată catedra de studii eminesciene unde a susţinut cursuri împreună cu doamna profesor Zoe Dumitrescu Buşulenga.Versul eminescian l-a călăuzit pe Alexandru şi după aceea, la catedra de limba şi literatura ebraică, descoperind în el valenţe pe care eu nu le bănuiam până atunci.

„Tu trebuie să te cuprinzide acel farmec sfânt,
şi noaptea candela s-aprinziIubirii pe pământ.“

Prelegerile lui Ioan purtau acest farmec sfânt care m-a cuprins şi pe mine.Fiind student la o facultate tehnica în care erau predate limbaje abstracte de programare pentru calculator şi în care relaţia cu profesorii era destul de impersonală iar cursurile pe care trebuia să le parcurg erau lipsite de sens spiritual, am simţit nevoia frecventării acestor cursuri facultative de doua sau chiar trei ori pe săptămână.Am fost marcat de personalitatea lui Ioan Alexandru, din primul moment când l-am văzut şi auzit. Rostea cu voce puternică, fără rezerve, în plină aulă universitară, adevăruri de fiinţă şi credinţă. Datorită contextului politic dictatorial care inocula frica faţă de tot ce nu era in consens cu directivele Partidului unic din aceea vreme, mulţi tineri aveau reţineri de ordin ideologic să participe la aceste cursuri atractive şi bogate in sensuri spirituale. Lumea era obişnuită cu cei ce aduceau laudă „conducătorilor iubiţi” ai Partidului, aşa că aceasta „arătare“ a cărui doxologie viza un alt Domn şi o alta Împărăţie, cu alte valori decât cele ale materialismului dialectic, trebuia izolat. Atât Ioan cât si noi cei ce participam şi frecventam cursul în mod sistematic , am fost supusi la diferite metode de descurajare pentru a-l abandona. Unii studenţi care doar auziseră de el îl porecliseră „monstru sacru“. Nu ştiu ce conotaţie avea această sintagmă dar cu siguranţa era ceva sacru în ceea ce făcea la catedră. Se apropia de textele sfinte cu sfiala şi reverenţa unui sacerdot. Era o făptură vorbitoare cu gesticulaţii largi pătrunsă de un adevăr absolut care trebuia să-l comunice. Pentru mine era un vas ales de Domnul al acelor timpuri îmbâcsite de ateism. Multe din comentariile care le făcea la curs mai ales în ce priveşte istoria vechiului popor evreu din perioada robiei egiptene erau prin analogie legate de cotidianul nefericit al regimului dictatorial în care trăiam, având curajul să spună pe nume urâciunea acelor timpuri. Avea uneori ceva profetic în rostire, precum proorocii vechiului Israel, care prevestea ceva ce v-a aduce eliberarea României din minciuna şi ateismul în care vieţuiam.Într-o lume comunistă şi atee construită în timp cu tenacitate de ideologi de export sau autohtoni, Ioan avea o voce stridentă care striga în pustiul acestei lumi sărăcite spiritual, material şi moral. Vocea lui se identifica cu cea a Bibliei şi a Bisericii lui Hristos. Precum lui Ioan Botezătorul, cred ca mulţi i-ar fi dorit capul pe tava regimului comunist deoarece devenea din ce în ce mai deranjant în spaţiul universitar şi nu numai. Am recunoscut imediat în persoana lui un om viu si liber care a îndrăznit nelimitat să-l proclame pe Hristos ca Domn şi Mântuitor.I-am citit rapid opera scrisă formată din câteva volume de poeme şi eseuri. Am fost captivat de poezia sa sărbătorească şi erudită, unică în peisajul liricii contemporanilor săi de breaslă. Factorul subiectiv din textele sale se împleteau în mod fericit cu realitaţi istorice bine documentate intr-un stil original cultivat din scriile vechi imnice bizantine.Am încercat să desluşesc portretul său poetic. Am citit sute de poezii descoperind inima lui Ioan plină de pasiune şi iubire pe traseul căutărilor sale spirituale.În primele sale volume de poezii telurice „Cum să vă spun” ”Viaţa deocamdată”, „Infernul discutabil”,„ Vămile pustiei” am recunoscut criza existenţiala a omului sincer căutător de cele veşnice. Se raporta la eternitate prin rădăcinile ancestrale ale tradiţiei şi culturii străpunse de fulguirile revelaţiei naturale. În aceste poeme Ioan descoperea în sine experienţa pustiei, precum vechiul popor evreu în deşert, cu confruntările şi uriaşele încercări între el şi Ţara Promisă. În colecţia de poeme Imne am văzut împlinirea căutărilor sale. De la poemele în care era împărtăşită natura umană ne-restaurată până la imnuri de iubire pentru Cel ce este Izvorul Iubirii. Simţeam prezenţa unei incantaţii spirituale în poemele sale de sărbătoare şi mulţumire. Toate puneau în lumină lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Imnografia sa purta amprenta Duhului Sfânt. A binecuvântat în poeme pământurile româneşti şi a slăvit fapta martirilor şi mărturisitorilor lui Hristos din diferite toposuri, transfigurându-le în imn. Si-a închinat ani buni din viaţă pentru a descifra documentele legate de cele trei provincii româneşt cu Biserica şi domnitorii acestora. Opera sa, precum a ante-mergătorilor săi imnologi bizantini, rămâne, în ceea ce are fundamental, teologie poetică, în sensul de cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale poetică.Stilul său era vizibil schimbat odată cu apariţia Imnelor, fiind influenţat de marea poezie a Bizanţului pe care a studiat-o în amănunt. Imnul pentru Ioan era forma sublimă de manifestare a omului în prezenţa lui Dumnezeu.Când a început să scrie poezii de acest fel, mulţi intelectuali sceptici sau liberi cugetători, l-au criticat pentru poezia sa imnică considerând-o desuetă şi mai ales nepotrivită cu orientarea dată de formatorii de opinii şi caractere ale acelor timpuri. Slavă Domnului ca poeziile sale au trecut, prin diverse trucuri şi oameni de bună credinţa de vămile ideologice ale timpului, putând fi publicate. Ca orice mare spirit de geniu, a suportat ridicolul şi marginalizarea contemporanilor săi, poezia sa ne fiind recunoscută la adevărata sa valoare nici de breasla poeţilor nici de „cenzorii” Bisericii.Avea o fire într-o continuă ardere pentru descoperirea celor mai presus de fire. Mesajul său venea din străfundurile amintirilor noastre colective încercând să desluşească chipul lui Dumnezeu ascuns în făptura umană.Călătoriile de studiu pe care le făcea în ţară sau străinătate erau prilejuri de a aduna nectarul şi mireasma spirituală a acelor toposuri ca să le transforme în eseuri de o mare densitate spirituală, unele publicate în colecţia „Iubire de Patrie”.Punea în lumina cuvântului portretele şi operele marilor artişti , poeţi, istorici, voievozi sau martiri ai acelor locuri pe care le studia cu acribia omului de ştiinţă. Lucrările lor erau văzute de Ioan ca fiind opera Duhului Sfânt. Ele aparţin de cele trecute dar erau aduse la viaţă şi legate de cele viitoare prin prezenţa tainică a chipului lui Hristos în ele.Iată cum descrie aceasta prezenţă de care „ne ţinem ca umbra de lumină”, cum îi plăcea să spună :„ Ce avem mai sfânt pe pământ şi mai curat şi mai binefăcător şi mai înălţător şi biruitor şi mântuitor şi mângâietor şi întăritor şi iubitor şi ne-răzbunător şi ne-înfricoşător şi iertător şi nemuritor şi netrecător şi îndumnezeitor este El Hristosul şi cuvintele şi culorile şi melodiile cele mai sublime ale tuturor neamurilor ce s-au întors la El şi ale celor mai adânci înzestrători de doua milenii încoace. Cele mai creatoare minţi şi hăruite inimi îşi trag inspiraţia şi adoraţia iubitoare din izvorul nepieritor al inimii Sale străpunse, a făpturii Sale înviate din morţi”Închipuiţi-vă că toate aceste epitete erau spuse dintr-o singură răsuflare,nu erau căutate în diferite locaţii de memorie. Era înzestrat cu un torent doxologic de nestăvilit în vorbă ca şi în scris ce provenea din inspiraţia Duhului Sfânt şi din pieptul sau încălzit de iubire după Hristos. Prezenţa lui Ioan Alexandru atât de vie, intensitatea vieţurii credinţei precum şi puterea cuvantului rostit şi scris aveau o obârşie nelumească, purtau aripa Duhului Sfânt. În virtutea credinţei care l-a animat, a lucrat cu harnicie la opera sa care a atins mintea şi inima multor tineri din acele vremuri tulburi. O făcea ca unul ce avea chemarea să marturisească , să facă cunoscut lumii ceva foarte important care ţine de revelaţia biblică, cartea fundamentală a omenirii.Nu a fost numai un om al cuvântului, deşi cuvântul la Ioan era faptă ziditoare de caractere, ci şi al acţiunii implicat atât cât a fost cu putinţă în evenimentele istorice cruciale pe care viaţa ni le-a pus în faţă.Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris, încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de incarcatura spirituală.Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi.La fel de însemnată era şi Septuaginta , Noul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi:

„Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce-I păstrează cuvintele în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii.”

Am fost fascinat de frumuseţea textului original pe care-l rostea şi interpreta cu harul şi cunoştinţele dobândite în anii săi de studii. Era un mare privilegiu pentru mine să am în faţă un profesor care stăpâneşte limbile care au păstrat izvoarele revelate ale Sfintei Scripturi. La curs erau prezenţi foarte mulţi studenţi de la diverse facultăţi şi universităţi, dar şi oameni trecuţi de anii studenţiei dornici de un cuvant ziditor de credinţă şi speranţă. L-am vazut de câteva ori şi pe bătrânul călugăr, Nicu Stainhart imbrăcat in haine de monah venind cu paşi marunţi să ia notiţe la cursul lui Ioan. Uneori poetul încerca un dialog cu studenţii sau cu sine pentru a analiza mai bine mesajul scripturistic . Avea uneori un umor involuntar în acest dialog în ciuda gravităţii şi seriozităţii temelor abordate. Chiar şi în aceste ipostazuri punea în vederea studenţilor unica soluţie revelată pe care umanitate o are în vederea ieşirii din blestemul păcatului şi morţii:

"-De ce avem nevoie de Hristos?
-Pentru că nu ne putem mântuii singuri.
-Noi de aceia credem în Iisus Hristos pentru că are puterea să ridice păcatul şi moartea.
- Suntem cu toţi interesaţi de această a doua Lui putere extraordinară care vizează chestiunea morţii
-Toţi murim. Va rog sa credeţi…
-Să ridice mâna în sus unul care să spună că el nu are de gând să…moară-Hai să zicem că dacă v-aş spune să ridice mâna in sus unul care zice că nu are păcat, poate aţi fi înclinaţi să o faceţi pentru că încă nu v-aţi descoperit păcatul.
-Cred ca nu aţi avea curajul fariseic să ridicaţi mâna nici pentru asta…Iov zice că dacă o zi ai trait pe pamânt eşti păcatos iar Mântuitorul a zis celor care au luat piatre să pietruiască pe desfrânată „cine nu are păcat să dea în ea.” S-au smerit însă şi au azvârlit pietrele jos pentru că toţi erau păcătoşi. Nu are nimeni putere să ridice păcatul şi nici nu şi-a luat cineva aceasta pretenţie decât Iisus Hristos despre care s-a spus : „-Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!”El a fost singurul care a zis „pacatele îţi sunt iertate”, motiv pentru care a şi fost omorât. Când Hristos ridica puterea pacatului se adeverea că era de fapt Dumnezeu.
Aşadar orice criminal poate să devina un sfânt. Nimeni nu este pierdut definitiv, numai să se întoarcă la El.Dacă te intorci, pacatul îţi poate fi ridicat şi vei primi inelul pe deget precum a primit fiul risipitor…"

Mulţi l-au făcut nebun pentru că predica cu entuziasm Cuvântul Domnului, oriunde era invitat. Faptul ca avea doctoratul în filologie şi diplome de atestare a cunoştinţelor în domeniul catorva limbi moarte l-au ajutat să depăşească multele încercări la care a fost supus în timpul regimului comunist.În călătorii purta cu el şi o Biblie micuţă de buzunar, ediţia Cornilescu, în limba română. Ne spunea în sala de curs ca Dumnezeu are doua mari cărţi : Cartea naturii şi Sfânta Scriptură:

„Prin natură ajungi la o cunoaşterea abstractă a lui Dumnezeu. Ca să-l cunoşti personal trebuie să ai contact cu textele unde se revelează El. În fiecare cuvânt al Lui din Sfânta Scriptură simţi pulsul Dumnezeului celui Viu.Biblia este Cartea Cărţilor, este cea mai scumpă comoară pe care o avem. În ea dăm de El, Iisus Hristos. În ea Dumnezeu este surprins acţionând în istorie prin oameni luminaţi de Duhul Sfânt.Dumnezeu se revelează, iar oamenii i-au surprins înfăţişarea până în clipa când însuşi a aplecat cerurile şi a pogorât în carne şi oase prin fecioara Maria , Iisus Hristos Dumnezeu întrupat în istorie…Biblia este cartea imnica a lumii, starea de adoraţie şi laudă aduse Dumnezeului revelat în Istorie. În Duhul ei am început sa ne scriem istoria naţională şi să consemnăm faptele din istorie ale celor ce şi -au închinat viaţa lui Dumnezeu şi a neamului…Avem aşadar persoana Lui şi cuvintele Lui ; două izvoare eterne din care se revarsă viaţa veşnică. În al treilea rând avem Biserica, oamenii, fraţii noştri care trăiesc din persoana Lui, din cuvintele Lui şi depun mărturie asupra Lui că este viu, în puterea Duhului Sfânt al cărui nucleu de foc vestitor este Iisus Hristos cel înviat aşezat de-a dreapta Tatălui şi în inima noastră.”Ioan a folosit din abundenţă puterea şi autoritatea Cuvântului. Izvorul acestei puteri era Cuvântul Întrupat, Logosul Divin sau Iisus Hristos care după Înviere a spus : „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ.”

Învăţătura sa mergea totdeauna la esenţa Sfintei Scripturi care se descoperă ca fiind însăşi Persoana mântuitoare a lui Iisus Hristos a cărui genealogie este pomul vietii cresut în istoria vechiului popor Israel, irigat şi altoit de Dumnezeul cel viu, Creatorul şi Dătătorul de viaţă : „Biblia este de fapt Cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul omului şi a lui Dumnezeu, Cel care a acumulat cele trei învestituri pământeşti de care se vorbeşte în Scripturi: Cea Profetică, cea Regească şi cea Preoţească. L-au prevăzut profeţii Vechiului Testament, l-au străvăzut toate religiile şi filosofia lumii înainte de venire, iar după Întruparea Sa l-au recunoscut toate minţile luminate în inima cărora şi -a revărsat mila…Aceasta-i taina lui Dumnezeu: să se întâlnească cu omenirea prin Hristos.”

Pe lângă învăţătura din Scriptură, prezenta la cursuri şi felul cum se poate îmbunătăţi viaţa, din experienţa celor luminaţi de duhul lui Dumnezeu de-a lungul celor doua milenii de creştinism. Era o învăţătura încărcată cu înţelepciunea veacurilor, precum un drum bătătorit de 2000 de ani de cei ce l-au urmat pe Hristos.
Ioan Alexandru era o prezenţă plină de viaţă şi dădea viaţă la tot ce spunea. La catedra făcea mult mai mult decât un curs de limba ebraică, oferea o adevărată hrană spirituală. Adesea Ioan îşi începea cursul vorbind încet, aproape în şoaptă, citind fluent din Ebraică din Vechiul Testament. Studenţii încă mai şoşoteau unii cu alţii realizând acea rumoare specifică claselor cu studenţi ne-polarizaţi de atenţia profesorului. Parcă simt şi acum momentele, întipărite în inima şi minte, când Ioan izbucnea cu voce tare citind începuturile din cartea Facerii : Bâreşit bara Elohim...... Se contopea cu textul original, lăsându-l pe el să vorbească. Elibera acele puteri care locuiau latent în textele sfinte.Mulţi rămâneau şocaţi de aceste manifestări. Am văzut feţele unor comunişti prezenţi la prelegere, derutate şi înfricoşate în momentele când Ioan experimenta puterea spirituală prin rostirea Cuvântului lui Dumnezeu.Temelia pe care şi-a clădit întreaga viaţă şi operă a fost în adevăr Sfânta Scriptură. Întotdeauna îşi împrospăta credinţa descoperind puterile ce stau latente în Cuvântul scris , care deveneau hrană spirituală pentru el şi pentru noi cei ce ne împărtăşeam de aceste minunate izvoare. Momentele carismatice de iluminare din Sfânta Scriptură ne cuprindeau şi pe noi . Uneori Ioan împrumuta curajul proorocilor şi profeţilor Vechiului Testament, rostind adevăruri care deranjau ideologii acelor vremi. Alteori cuvintele erau şoptite într-un duh liniştit, iar cuvântul său era un balsam pentru sufletele rănite. Avea momente când inspiraţia era atât de abundentă încât îl copleşea, aducând în sprijinul cuvintelor rostite gesticulaţia trupului, încercând parcă, prin ele să-şi contureze viziunea pe care o avea asupra textului sacru.Cursul începea scriind pe tablă cuvintele cheie ale textului. Apoi ne spunea din ce izvor provine respectivul text. A definit trei izvoare în Vechiul Testament: iahvist, elohist şi cel preoţesc. Daca al treilea e de la sine înţeles, primele doua se refereau la felul în care este numit numele propriu suprem al lui Dumnezeu. Ne spunea ca cel iahvist este cel mai vechi iar cel elohist se refera la pluralul făpturii triadice. După aceia începea traducerea cuvintelor ebraice din text şi bineînţeles interpretarea şi apologetica creştină. Adesea făptura sa parcă se scufunda în timp şi istorie, aducând prospeţimea evenimentului prin rostirea sa în grai poetic. Cu ochii închişi şi gesticulaţie largă surprindea prin rostire momentul de graţie, revelator în ce priveşte mântuirea.Uneori părea a fi vizitat de un înger al Domnului în acest timp kairotic al rostirii. Aceste întâlniri de taina le puteam surprinde uneori pe expresia feţei sale, când vorbea cu ochii închişi, văzând cu ochii minţii cele nevăzute de ochii biologici. Avea parte de experienţa energiilor divine tocmai pentru ca era golit de sine pentru a face loc harului dumnezeiesc. Atunci rostirea sa se transforma in jertfa Laudei.Toată făptura poetului cu minte, inimă, intelect şi intuiţie era absorbită total în actul de creaţie al catedralelor de cuvinte înălţate către divinitate. Prezenţa rostirii sala ne aducea aminte de copilăria noastră trecută când ne pierdeam conştiinţa de sine, fascinaţi fiind în concentraţie maxima la realizarea castelelor de nisip de pe plajă. Avea o capacitate extraordinare de absorbtie a atentiei noastre in cuvintul rostit.El însuşi era precum un copil care trăia mai mult cu un sens al timpului kairotic decât cel cronologic. Era mai aproape de eternitate, de timpul lui Dumnezeu. Nu se împăca cu vremelnicia vieţuirii în acest timp şi spaţiu. Se putea adesea vedea pe expresia feţei lui din timpul prelegerilor sale încercări de evadare din căngile timpului.La cursurile acestea am realizat cel mai bine că timpul se poate transfigura. Nu ştiam când treceau cele doua ore în care profesorul se desfăşura în explicarea textelor Sfintelor Scripturi.Am în faţă notiţele în care Ioan descrie semnificaţia Paştelui pornind de la cele mai vechi izvoare filologice din istoria mântuirii ajungând, prin analogii şi simboluri, la semnificaţia ei ultimă de acum mai bine de 2000 de ani, a morţii şi Învierii Domnului:
„Pasha (Pastele) înseamnă că trece Dumnezeu prin istorie şi cruţă. Trece pe lângă însă nu loveşte mortal ci cruţă, salvează, izbăveşte, smulge. Vei şchiopăta poate, vei fi atins dar nu zdrobit, nu omorât pentru că altcineva suferă pentru tine, altcineva este junghiat şi în virtutea jertfei Aceluia tu vei fi izbăvit. Iar Acela care suferă, cel ce este junghiat este Mielul. Dumnezeu suferă ca tu să fii cruţat, să fii gata de ieşire.Ieşirea din Egipt n-a fost cu putinţa decât în noaptea când Mielul junghiat a fost spânzurat pe crucea istoriei, când sângele lui strâns într-un vas a stropit porţile caselor, a podit Marea Roşie ca oamenii sa poată ieşii din tenebrele morţii şi ale robiei.Sunt doua evenimente cruciale legate de această sărbătoare a sărbătorilor, axa istoriei: momentul iniţiativei lui Dumnezeu de a se jertfi în Mielul ce se junghie şi ieşirea în virtutea sângelui vărsat dintr-o stare a umilinţelor; ieşirea din robie la libertatea lui Dumnezeu, din animalitate şi indefinit la seminţie şi creştere; de la ispitele pustiei la dreptul de a ridica sanctuar pe faţa pământului…În noaptea Pascala se întâmplă sminteala şi nebunia lumii. Dumnezeu se implică în istorie , nu la modul suveran; se implică asumându-si suferinţa în trup; precum în noaptea luptei a Îngerului cu Iacob, Dumnezeu începe să şchioapete. Aşadar este cruţat omul şi începe să sufere Dumnezeu. Sunt Paştele Domnului.Scripturile dau mărturie de zguduire a întregului univers. În ceasul acela s-a înroşit luna, s-a cutremurat pamântul, soarele s-a îmbrăcat în sac.La un moment dat Dumnezeu cu toată creatura Lui a intrat într-un fel de clătinare şi s-a făcut cutremur mare în momentul când această suliţă ascuţită a orbirii şi a desnădejdii omeneşti a fost înfiptă în inima lui Dumnezeu. Sunt Paştele Lui când Dumnezeu în sfârşit începe sa-şi pună vlaga dumnezeirii sale în Hristos pentru restaurarea lumii...Dumnezeu începe să strângă toate suferinţele lumii. Începe în sfârşit să se desfolieze, să se desfacă faţa deplină a dumnezeirii Sale, atotiubitoare, atotiertatoare. Începe să-Şi arate în momentul ultimei umilinţe înfăţişarea Sa dumnezeiască. Daca ar fi fost numai om, îşi plimba azurul privirilor a dispreţ, ca un stoic, peste cei care-L prigoneau, şi nu le-ar fi adresat un cuvânt.El a început să intre în chinurile facerii pe acest pat nupţial, cum s-a spus de poeţi, care-i crucea. Intră în agonia nunţii şi a naşterii chipului lui Dumnezeu în făpturile lui Dumnezeu. Chip embrionar, ascuns , aproape mort care este vărsat din milele Sale uriaşe, din dragostea Sa dumnezeiasca când începe de pe acest pat nupţial să strige Dumnezeului celui viu cu psalmii de Paşti. Începe cu braţele Sale înjunghiate, cu sângele Sau cel sfânt, care se prelinge pe pământ la rădăcinile jertfelnicului, la rădăcinile pomului vieţii, începe să se prelingă viaţa Sa sfântă şi în puterea acestei jertfe sângerânde, acestei eterne agonii, când se clatină cerurile şi pământul şi Dumnezeu începe să şchioapete, începe lucrarea de izgonire a valurilor păcatului şi a valurilor morţii, cei doi mari duşmani ai omenirii: păcatul şi moartea ; la care nu s-a înhămat nimeni în istorie să le alunge din viaţa noastră, şi nu le poate nimeni până la sfârşitul veacurilor alunga, decât jertfa din iubire a Mielului dumnezeiesc, spânzurat pe dealul Căpăţânii.”

Precum pomul vieţii aşa şi timpul la Dumnezeu este ca un arbore cu ramuri mari şi mici. Când ele se ating e posibil sa treci de pe o ramură a timpului pe cealaltă. Ioan Alexandru ne purta în înţelesurile Sfintei Scripturi de pe o ramură a trecutului etern, apoi la alta de pe Crucea de la Calvar şi iar în timpul escatologic, viitorul etern, în care toate la Dumnezeu se întâmpla acum precum în scrisoarea întâia a lui Petru : „ În sângele Lui ca Miel nevinovat am fost răscumpăraţi . El care a fost cunoscut lumii mai târziu dar care este junghiat practic de la începutul lumii“ Aceste înţelesuri paradoxale ne-bănuite Ioan le punea în lumina revelaţiei Sfintei Scripturi încercând să desluşească sensul istoric al mântuirii:

„Aşadar înainte de venirea lui Iisus Hristos în istorie, Dumnezeu şi -a ales ca simbol lucrător acest Miel Pascal (Obed Iahve, Isaia 53), asupra căruia a îndrăznit să-şi strângă dumnezeirea. În acest simbol eficace (sângele mielului) Moise şi-a scos poporul din robie, suferinţă şi nonsens istoric.În sângele lui Hristos, cel ce avea să intre în istorie, îşi are tăria sângele mielului de la uşorii uşilor robilor evrei când au ieşit din Egipt. La chemarea Dumnezeului revelat în Rugul care arde şi nu se mistuie şi care se identifica cu „Eu sunt cel ce sunt“ , Moise cheamă poporul său de la existenţă biologică la sens , viaţă şi iubire. În Hristos se face ultimul salt ontologic în umanitate, de la statura de om la dimensiunea dumnezeiască. Acum Dumnezeu se implică în lupta împotriva puterii păcatului (ghibor hatat) şi a morţii.…“Tatăl meu lucrează şi Eu lucrez“. Grădinarul începe arătura adâncă la Împărăţia lui Dumnezeu . Pregăteşte ogorul să semene viţă şi grâu ca să săvârşească Paştele în întreaga omenire în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci înfăţişarea Lui prin simbol eficace ca miel înainte de venire şi ca firimitură şi strop de rouă sângerie în împărtăşanie, după venirea Lui.”

Când traducea textele originale, nu făcea o substituire simpla a unui cuvânt ebraic cu unul romanesc . Era un întreg efort filologic bazat pe etimologia cuvintelor şi semnificaţia lor în diferite alte limbi, în vederea găsirii înţelelesului potrivit contextului. Încerca să îmbrace cuvântul ebraic cu cea mai aleasă haină a rostirii poetice pentru a ajunge la frumuseţea sublimă a textelor sacre: „Am avut fericitul prilej să descojesc atâtea mari cuvinte ebraice , pretutindeni am dat de miezul de foc care este Iisus Hristos, care este, arde şi pâlpâie ca foc mistuitor din care iradiază până la sfârşitul veacurilor învierea prin puterea Duhului Sfânt, învierea cea de obşte a fiecăruia dintre noi.“
Încă mai am notiţele de la exegeza cărţii lui Iov când desluşea din ebraică strigatul lui Iov către DumnezeuÎn comentariul pe care-l făcea la această Carte descria experienţa colosală a lui Iov, şi prin el a întregii umanităţi. Iov nu se putea lepăda de Dumnezeu în nici o condiţie. Prin aceasta dovedeşte că Dumnezeu este mai adânc înfipt în făptura noastră decât suntem noi înşine şi decât toate averile lumii acesteia şi tot ce există în cer şi pe pământ. Ioan exclama şi interoga, solidar cu condiţia lui Iov, cel mai important verset al acestei Cărţi, considerat de el, cel care-l consacră pe Iov ca premergător al lui Hristos şi învierii trupului:
„Oare carnea aceasta, ochii aceştia vor vedea pe Elohim?(Ta basar oara Iahve) ;
-Va înceta vreodată destrămarea aceasta le care suntem supuşi cu univers cu tot şi vor vedea ochii mei pe Dumnezeul cel viu din această carne?
-Oare trăim numai ca sa orbim?
-Oare trăim numai ca sa asurzim?
-Trăim numai ca sa ne destrămam şi sa devenim hrană viermilor?
-Suntem supuşi stricăciunii pentru veci de veci?
- Şeolul este casa noastră de veci?
Din destrămarea aceasta ochii mei se vor opri şi vor vedea pe Înviatul din morţi. Strigatul lui Iov este strigatul întregului Vechi Testament. Iov este cel mai mare apostol al Învierii, premergătorul învierii trupului. Iov a cunoscut toată degradarea fiinţei umane. El nu s-a dezis de Dumnezeu pentru că nu se putea dezice de sinea sa cea mai profundă. Dumnezeu era mai adânc prezent în el, decât el însuşi. În această stare Iov are această viziune colosală „carnea aceasta îl va vedea pe Dumnezeu“; viziune care într-o zi se va împlini cu Hristos. A trebuit deci să vină Dumnezeu în carnea Lui ca să restaureze carnea umană, a noastră, şi astfel să pună această începătură a învierii morţilor în Fiul Său. Sfântul Petru în predica sa se întreabă despre David, Moise şi toţi proorocii cum toţi au văzut stricăciunea şi toţi sunt morţi şi numai unul singur a ieşit din această văgăună a morţii şi iată ochii noştri şi urechile noastre L-au surprins. L-am pipăit. L-am auzit şi L-am văzut. L-am pipăit cu carnea şi cu sângele nostru prin Toma. Am pătruns cu toată fiinţa noastră în Înviatul din morţi, Iisus Hristos după care suspină întreaga omenire. Toţi Îl aşteaptă, toate speranţele sunt puse în această Fiinţă.”
Ioan avea o viziune asupra lumii eliberată de platonism, asemănătoare teologului K.Raner, pe care o prezenta studenţilor direct de câte ori avea ocazia :
” trebuie să înlăturaţi viziunea dualistă asupra lumii şi să vă debarasaţi de faptul ca trupul nu este chemat sa-l sărbătorească pe Dumnezeu.”
Îmi aduc aminte cum ne explica semnificaţia sărbătorii de Paşti finalizată şi împlinită în cea a Pentacostului ( Rusaliilor) şi felul în care s-a metamorfozat înţelesul ei, până va ajunge la semnificaţia ei ultimă de revărsare a Duhului Sfânt. Opera cu simbolistica religioasă a Vechiului Testament. Ne spunea că Rusaliile sau Pentacostul vin din negura istoriei şi au rădăcini simbolice şi analogice în sărbătoarea de recunoştinţă pentru roadele pământului a vechiului popor Israel:

"La şapte săptămâni după Paşti , la Templu , Marele Preot primea de la leviţi şi popor pâinile „de aducere aminte” împreună cu mărturia de credinţă cuprinsă în cartea Deutoronom şi apoi cea a lui Rut:„Arami arami obed ade iţraim“Eu sunt un biet aramaic, sărman slujitor, tatăl meu a fost slugă în Egipt, scos din casa robiei după ce am strigat la Dumnezeul cel viu şi Tu Doamne ca pe un străin m-ai adus într-un pământ care nu era al meu şi mi-ai dăruit roadele acestui pământ pe care nu eu le-am însămânţat ci Tu mi-ai dat pâinea lucrată de alţii… Oamenii din vechime luau în seamă miracolul seminţei în faţa căruia stăteau cutremuraţi şi îşi aduceau ofrande. Nu-şi duceau la gură prima îmbucătură înainte de a o duce la sanctuar…Astfel este şi mărturia de credinţă a vechiului popor cum că nu ne aparţine lumea aceasta, că Dumnezeu a dăruit roadele , că Dumnezeu este stăpânul holdelor, că Dumnezeu porunceşte seminţei să se pogoare în adâncul humei să moară ,să-şi desfolieze firul de iarbă, să urce pe spic înzecit bobul de grâu, jeruit de lumina şi căldura soarelui, clătinat de vânt, scuturat de seceră, tăiat pe faţa pământului , adus la piatra de moară, făcut făină, la lumina serilor frământată, cu acel miraculos aluat care creşte şi umple coveţile şi se face minunată şi se revarsă peste obrazul cald al cuptorului şi se preface în pâine bună , care este hrana umanităţii, care este însuşi trupul Dumnezeului celui viu.”

Făcea aşadar această legătură tainică a corpului pâinii ca ofrandă şi hrană lumii cu Hristos pâinea coborâtă din cer, pâinea vieţii care hrăneşte euharistic lumea.După mărturia de credinţă din cartea Deutoronomului, Ioan ne citea precum preotul în rânduiala rituală, din cartea lui Rut Moabiteanca care este şi ea legată în mod misterios de Betleem (care înseamnă Casa Pâinii), locul în care se va naşte Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel se prefigurează apropierea popoarelor de Casa Pâinii. Atât iudeul cât şi străinul (moabiteanca), sunt chemaţi sa celebreze cu recunoştinţă darurile Domnului:
„În sărbătoarea aceasta era celebrat iudaicul „arami ami obed iţraim”, pribeag în Egipt, în căutarea unei patrii care nu este de aici, iar pe de alta parte venea la Casa Pâinii străinul, moabiteanca, ca şi cananeanca de mai târziu la firimiturile Domnului. Este o misterioasa prefigurare a popoarelor care vin în binecuvântarea Casei Pâinii. Iudaicul ca şi păgânul se apropie încet de limbile de flăcări, de focul dumnezeiesc ce va irupe peste toate seminţiile de sub cer, cum sunt numite în Faptele Apostolilor…”

Revărsarea Duhului Sfânt , ne spunea Ioan este evenimentul intrării Domnului Hristos în inima fiecăruia ca Domn si Dumnezeu (Kirios si Theos), este inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu din înăuntrul nostru."
Rusaliile sau Pentacostul au o semnificaţie absolut noua începând cu evenimentul crucial al Învierii Domnului:
„… Să încercăm să vedem ce se întâmplă la Ierusalim: apostolii erau adunaţi în rugăciune, stăruiau în rugăciune şi post de 10 zile, aşteptând această făgăduinţă, acest ruah cadosh, acest Duh Sfânt misterios. Până acum noi am vorbit de o sărbătoare, acum începe să se prefigureze ceva nou, începe să apară în centrul atenţiei nu o sărbătoare, nu o bucurie, nu fapte legate de aducerea snopilor, de pâine, nu se vorbeşte nimic din toate acestea, totul este de o austeritate şi de o tăcere misterioasă şi tainică, aşa cum a fost austeră ieslea Betleemului, aşa cum auster a fost mormântul învierii. Este o austeritate tăcută, este un ceas tainic al zorilor de rugăciune, când oamenii, apostolii erau de zece ori mai mulţi strânşi laolaltă, potenţându-le puterea, fiind potenţată umanitatea întreagă. La Ierusalim se aflau deci în momentul eruperii Duhului Sfânt ca într-un cerc concentric tot pământul. Aşadar cerul şi pământul. Se aflau cei doisprezece, se afla Maica Domnului şi apoi cele douasprezece seminţii începând cu parţii. Numaratoarea lor începând de la răsărit spre sud, spre vest şi spre miazănoapte. Este aşadar un vârtej cosmic, o prezenţă concentrică: 12, 120, 1200 şi aşa mai departe. Cercul se tot extinde şi în mijlocul lui coboară mila desîvârşită, coboară mila lui Dumnezeu, coboară Duhul cel Sfânt să capteze, atragă întreaga omenire în mod tainic la marea sărbătoare pe care o vestise proorocii Ioel şi Zaharia, „Yom Iahve gadol”, marea zi a Domnului, ziua Domnului cea mare şi minunată, marea zi a Dumnezeului celui viu. Este ziua Domnului, Yom Iahve gadol, când Dumnezeu Îşi concentrează toată lucrarea Sa asupra întregii omeniri. Dacă până acum Mântuitorul Hristos cu trupul Său pământesc asimilat dumnezeirii Sale, om deplin, Dumnezeu deplin, se referea pe pământ cu precădere poporului Israel, celor din apropierea Sa, apostolilor care-L puteau vedea, acuma după înviere corpul Său dumnezeiesc aşezat de-a dreapta Tatălui, va atrage întregul pământ aşa cum se întâmplă când se stârnesc uraganele şi apa întregului ocean este absorbită şi strânsă în jurul unui vârtej uriaş care face un fel de gol în mijloc iar ţărmurile se umflă pentru că coboară ca o putere de sus. Se face aşadar un fel de buric, un fel de falos în ocean, şi ţărmurile se revarsă concentric, spiralat. Aşa ceva s-a întâmplat la Ierusalim. Este atras tot oceanul omenirii, se face o groapă în mijloc, se revarsă ţărmurile, se umple toată lumea, ca oceanul de ape de puhoiul lui Dumnezeu. La Ierusalim, cei care aţi fost, aţi văzut că e o groapă, pe Sion, locul unde a coborât Duhul Sfânt. Aşa era la Ierusalim în acel moment, în jur concentric erau strânse toate seminţiile pământului aşteptând în rugăciune, aşteptând un moment crucial şi vital în istoria omenirii. Momentul când Iisus Hristos, Cel ce a fost răstignit istoric pe Dealul Căpăţânii, Cel ce a suferit moarte pe cruce, hulit, batjocorit, îngropat şi înviat din morţi se aşează de-a dreapta Tatălui, nu ca să se depărteze de noi ci ca să penetreze înviat în mod tainic, cu corpul Lui desăvârşit transfigurat, să poată penetra inima fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul veacurilor. În această zi Hristos Domnul, Înviatul se aşează în Împărăţia Sa şi este ziua când se inaugurează prima zi a Împărăţiei lui Dumnezeu care este în inima noastră. În această zi de Rusalii se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. Se face ieşirea din paradisul terestru deschizându-se porţile Împărăţiei lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru. Acesta este momentul când Hristos penetrează prin focul Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc care se lasă peste fiecare din apostoli pătrunzând în inima omenirii simbolic prin cele 12 seminţii, prin cei 120, şi după aceea prin toţi ceilalţi care vor primi prin punerea mâinilor până la sfârşitul veacurilor. Se va extinde această limbă de foc a Duhului, cum spune Ioil, peste toată carnea, peste tot trupul……braţele lui Dumnezeu sunt Fiul şi Duhul Sfânt ;aşa cum mamele noastre frământă noaptea în coveţi aluatul pentru prescurile de paşti şi pâine oierilor şi pruncilor, aşa a frământat Dumnezeu cosmosul cu cele doua braţe sfinte ale dumnezeirii Sale, cu Fiul şi cu Duhul.Cunoaştem si simţim pe Dumnezeu prin cele două braţe, cele două lucrari, cele două intervenţii: „am tunat şi încă o dată voi tuna”, a tunat Dumnezeu pe pământ de doua ori: a coborât în Fiul şi a coborât de Rusalii în Duhul Sfânt extinzând focul dragostei Sale prin „beţia” aceea de la ceasul al treilea al dimineţii, în acea fericire uriaşă când toate limbile pământului adunate împreună au simţit aceeaşi inimă şi aceeaşi lacrimă cand a coborât din nou Dumnezeu pe pământ la 50 de zile de la învierea Fiului Său.Acest Duh, Ruah, era prezentat şi parcă invocat în prelegerile poetului ca o prezenţă tainică şi discretă în tot Vechiul Testament care s-a manifestat în diferite feluri şi chipuri si care s-a odihnit deplin peste mlădiţa din trupul lui Isei , adică asupra lui Hristos, fructul izbăvitor al umanitaţii şi care s-a manifestat plenar la 50 de zile de la Învierea Sa din morţi.Duhul Sfânt nevăzut a fost totuşi văzut pe faţa pământului în formă simbolică. Arhanghelul care a venit la fecioara Maria pentru a vesti naşterea, L-a văzut sub formă de nor. La botezul Domnului a avut formă de porumbel, apoi L-am auzit ca un vânt, ca o vijelie năpraznică, ca un vuiet de ape mari, ca o mireasmă, în ebraică ruah înseamnă amirosire, acelaşi cuvânt este în Cântarea Cântărilor cap 2, când amiroase, când mireasa amiroase a dumnezeire, când mirele varsă mir noaptea pe clanţa uşii ....preînchipuindu-L pe Hristos. Cuvântul Ruah înseamnă adiere şi apare de peste 360 de ori, în Vechiul Testament. Ruahul este o prezenţă misterioasă, auziţi-l la stâncile despicate ale Horebului unde s-a furişat monoteul Ilie crezând că e singurul pe pământ când vin furtunile năpraznice şi nu e Dumnezeu acolo, vine focul şi toate acelea şi într-o adiere blândă Îl vede pe Dumnezeu, în bătaia lină, în bătaia tainică. Se spune că de profetul Ilie S-a apropiat cel mai mult Duhul lui Dumnezeu în istorie în forma abia simţită, abia susur, abia murmur, până când în ziua de rusalii când a pătruns înăuntrul nostru. În tot Vechiul Testament El vine, atinge lumea, cum sună vântul peste holde împrăştiind miresmele, cum seara în amurg în orient la Ierihon şi în toate grădinile acestea, la En-Ghedi, în Cântarea Cântărilor, după ce a apus soarele şi după ce a erupt amurgul, se stârneşte o legănare şi toate miresmele înfloririlor se revarsă peste pământ şi se umple de balsam şi de frumuseţe şi de dor de Dumnezeu înfăţişarea lumii. Venea, atingea şi pleca. Venea Samuel cu cornul asupra creştetului lui David, păstor, „tânărul cel mai mic în casa fraţilor mei eram şi păşteam oile tatălui meu pe câmp”, cu acest amiros, cu acest mir în corn şi varsă pe creştetul pruncului şi deodată acesta se luminează cum s-a luminat creştetul blond şi auriu al lui Şaul când a fost luat dintre măgăriţele tatălui său pierdute şi a fost uns rege peste Israel, şi dintr-o dată începe să proorocească şi se odihneşte peste el cum se va odihni peste mlădiţa din tulpina lui Isai peste care vor poposi cele şase Duhuri ale Dumnezeului celui viu. Iată ce spune Isaia: „se vor odihni cele şase duhuri ale lui Dumnezeu, ruah, ruah, ruah… Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, al curajului, Duhul cunoaşterii, al înţelepciunii.”Aşadar, El va odihni desăvârşit asupra mlădiţei din trupul lui Isai, asupra Domnului Hristos în cele şase ipostaze ale înţelepciunii pe care fiecare creştin, fiecare om care se apropie de Hristos trebuie din adâncul inimii sale sa suspină după ele. Răbdare, cumpătare, bărbăţie, curaj, nădejde, iubire mai presus de toate, credincioşie, şi toate darurile acestui Duh Sfânt care este generos şi nu sunt pe pământ cuvinte înţelepte şi destul de bune să exprime dărnicia care o revarsă cu economie ca să nu risipească şi distrugă acest vas care este corpul omenesc. Această splendoare a dumnezeirii Sale o revarsă cu economie şi din belşug celui ce-L cheamă, fiind întreg înăuntrul nostru în ipostazul Său dumnezeiesc: „Împărate ceresc, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti” o rugă veche, în greacă, „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. El este Cel care ne spune: Hristos în mijlocul nostru. El este Cel care ne-a spus: Hristos este Domnul, este Hristosul şi Dumnezeul. El ne face să suspinăm: Maranata! A venit şi vine! Te aşteptăm Hristoase! Vino Doamne! „Da, am venit şi vin!” Şi Mireasa spune: vino! Şi Mirele spune: Vin! Am venit şi vin, suspinul din Apocalipsa. Câte se pot spune despre această lucrare misterioasă a Duhului Sfânt…O poate ultimă şi esenţială problemă care trebuie să ne stea înaintea ochilor este cea legată de sfinţirea spaţiului. Duhului Sfânt a umplut întâi casa: ”Toată casa s-a umplut de prezenţa Duhului Sfânt”… atunci s-a întemeiat Biserica, atunci a fost primul amiros de duhovnicie, de sfinţenie a spaţiului din acel nevăzut dumnezeiesc…ruah – duh, pneuma...pneuma înseamnă şi vânt, şi s-a tradus cu „aură”. Când vedeţi în picturile medievale chipurile sfinţilor cu creştetele capetelor lor îmbrăcate cu auriu, înseamnă prezenţa Duhului. În icoane aurul este semnul acestui ruah. Această adiere sfântă în momentul în care primeşte conţinut se arată în formă aurie. Limbile acelea de foc erau aurii purpurii. Auriu este Împărăţia lui Dumnezeu şi purpuriu înseamnă însăşi esenţa lui Dumnezeu revelată lumii care este Agape. El, Duhul, i-a trezit pe apostoli şi le-a zis: fiţi atenţi, coboară esenţa lui Dumnezeu în voi, care este iubirea. Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc, Duhul Sfânt auriu, purpuriu, aduce esenţa lui Dumnezeu în inima noastră care este iubirea. După ce casa s-a umplut de Duh Sfânt, acea densitate dumnezeiască s-a desprins in formă de limbi de foc şi s-au aşezat pe fiecare din apostoli. Este prima oară în istorie cand omul este separat de clan, omul ca persoană inalienată, sfântă, liberă, depinzând direct de Dumnezeu. Dumnezeu îl îmbracă cu cămaşa dumnezeirii Sale, cu focul iubirii Sale…”
Odată la Universitate Ioan Alexandru a început cursul trăgând cu creta pe tablă o linie orizontală care semnifica linia pamantului. Apoi din aceasta trăgea sageţi pe verticala cu vârful în jos arătând unde se afla toţi întemeietorii de religii. Adică sub pamant. Începea cu Moise, Mahomed, Buda, Confucius s.a.m.d. şi mai continua şi cu alţi zei pămanteşti mai recenţi precum Lenin, Stalin, Hitler... După aceea trăgea o săgeata mare verticală cu vârful în sus deasupra liniei pământului care-l reprezenta pe Iisus Hristos ,Înviatul din morţi al cărui mormânt este gol, despre care spunea ca este „sfârşitul şi încununarea tuturor religiilor lumii.” Apoi parafraza pe Origen în teoria apocatastazisului:
„Nu există salvare în afara Lui. Toţi vor ajunge să-L cunoască. Va ajunge la El în timp toată omenirea. El este Alfa şi Omega. Însuşi Mântuitorul a spus: ‚Dacă mă voi înalta Eu pe toţi (Panta) îi voi atrage.”
Mai târziu am aflat de la el că aceasta comparaţie a lui Hristos cu fondatorii altor religii i-a prezentat-o Mircea Eliade, marele profesor de religii comparate, când s-a întâlnit cu el la Paris . Ca replica Ioan Alexandru i-a răspuns atunci profesorului: „Iisus Hristos este sfârşitul şi încununarea tuturor literaturilor lumii. „
Odată după terminarea unui curs, întorcându-ne împreună de la Universitate spre casa unde locuia din strada Belgrad, ne-am simţit urmariţi. Era o “umbra trista” cum le spunea Ioan acestora. Atunci l-am întrebat despre soarta comuniştilor şi ateilor ce prigonesc urmaşii lui Hristos sau a celor care sunt indiferenţi faţă de Hristos. În ciuda faptului că trăiam într-o lume periculoasă, confuză şi neprietenoasă mi-a răspuns ceva de felul acesta:
„Focul dragostei lui Hristos există şi la el se încălzesc toţi. Unii stau mai aproape de el alţii sunt mai departe, unii stau cu faţa , alţii cu spatele . Intr-un fel sau altul toţi beneficiază de căldura dragostei lui Hristos. Ei se încălzesc la acelaşi foc numai că nu vor să recunoască sau nu ştiu deocamdată. Marea revelaţie este ca Hristos a străbătut suferinţa, a murit în ea, s-a jertfit în ea şi s-a întâmplat singurul miracol al istoriei omenirii care este Învierea. Ataşamentul faţă de El este total cât vor fi veacurile, ştiind sau ne-ştiind. Unii orbecăie, se lupta împotriva Lui ca cu o himeră. Oamenii chiar daca nu ştiu sunt atraşi de El după cum zice : “pe toţi îi voi atrage”; nu putini, pe toţi. Ei nu ştiu că de fapt merg tot întracolo pentru că e singurul care are Puterea. El a spus cele mai teribile cuvinte: „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi şi spune-ţi neamurilor.”Aceasta-i forţa care atrage neamurile , absoarbe toată umanitatea spre Sine din pântecele infernului…”
Mai târziu avea să spună ca el l-a vestit pe Hrisros cel înviat în acele timpuri grele ale comunismului, nu ca o împotrivire faţă de regim ci ca unica salvare a României şi omenirii. După ani buni de la căderea regimului comunist, fiind bolnav la Bonn l-am auzit vorbind din nou despre comunişti şi prigonitori spunamd: „să-i certe Domnul pentru ce au făcut”, parafrazându-l astfel pe Sfântul Macarie.
La îndemnul lui Ioan l-am vizitat pe Petre Ţutea, fost demnitar şi gânditor creştin care a suferit în temniţile comuniste 13 ani după care a fost lăsat singur şi neajutorat la bătrâneţe într-o garsoniera de lângă parcul Cismigiu. Nu am apucat să-l vizitez decât de trei ori pentru că am fost ridicat şi anchetat de securitate şi apoi urmărit. După ce regimul ceauşist a căzut l-am mai vizitat de câteva ori pe bătrânul înţelept. Cu ceva timp înaite de a muri, iată ce-mi spunea despre Ioan:
„ faţă de Ioan Alexandru am o mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta este cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o palmă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat… Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru…Ioan Alexandru îndrăzneşte să fie om. Eu va spun- spre ruşinea mea- nu mai am îndrăzneala să fiu om. Mă jenează conditiia mea umană…“